De la butoane pe scaunul din dreapta al unei masini de raliu, nu-i un lucru complicat de facut, dar este ceva care te face sa te gandesti la ceea ce ai pierdut pana acum: emotii, nervi, dezamagiri, bucurii. Sa-i dam drumul.
Primul
Stiti si voi cum e, la dat cu parerea se pricepe toata lumea. Nu-s rau cand zic ca si in prea iubitul nostru Campionat, multi sunt piloti din taste ascunsi la umbra confortabila a monitorului si a unor cupe mai mult primite decat castigate. Pentru astfel de afirmatii s-au adresat jigniri grele de-a lungul ultimilor ani.
Asadar, n-am vrut sa mai stau deoparte si fara sa stau prea mult pe ganduri am facut cursul de copilot. Asta a fost partea usoara. A urmat un telefon de la Radu care mi-a zis ca stie el un pilot destul de nesabuit sa ma ia in dreapta la Tess Rally. Zis si facut: echipajul 112 este complet.
Recunoasterile trec fara vreun eveniment notabil si au fost urmate de cateva ore bune de rescris dictarea pana tarziu in noapte. Mda, voiam sa fie totul perfect. A urmat ziua cu verificarile tehnice, shakedown si start festiv. Pe hartie, programul era ideal, dar in realitate era departe de utopie. Fiind primul raliu al sezonului, verificarile masinilor au durat mai mult si in tot timpul asta am asteptat in zapada si in frig la coada in curtea TESS. Cu chiu cu vai n-am inghetat de tot, am trecut de VTI, iar dupa ce ne-am schimbat in toaleta reprezentantei am pornit spre shake. Uite surpriza, am prins doar o urcare si o coborare. La urcare n-am avut emotii, iar la coborare, sLowganul a vrut sa parcheze pe un sant cu cateva viraje inainte de sosire. Noroc cu Cristi ca l-a convins sa stea pe drum, ca altfel povestea de la Tess Rally 2018 se cam termina aici.
In concurs am mai avut parte de cateva momente mai „tricky”, dar se pare ca Vali l-a invatat bine pe Zaharel cum sa imblanzeasca „bestia” si n-am sifonat Loganul. Aventura s-a incheiat cu un loc 2 la clasa si Cristi merita o cupa pentru asta. N-a fost sa fie.
Startul festiv sau povestea buzunarului pentru chei
Se dau urmatoarele date ale problemei: Piata Sfatului, iarna, zapada, noapte. Necunoscuta? Locatia actuala a cheilor masinii, fara a cunoaste locatia precedenta a acestora. Ca si constrangere avem una temporala si anume aproximativ 10 minute pana cand vom fi prezentati pe scena unde trebuie sa urcam cu masina. Le cautam peste tot si nimic. Mda, who needs keys, anyway?! Dupa mai multe cercetari s-a descoperit ca obiectul cautarii era in buzunarul lui Cristi. Eh, se intamampla si la case mai mari, dar ca sa evitam situatii de genul in viitor, am introdus notiunea de buzunar pentru chei in geanta copilotului (patent pending).
The sLowgan
Totul a inceput ca o gluma, pentru ca stim cu totii capacitatile dinamice ale modelului autohton, in special pe urcari. Din pacate am descoperit ca nu-i doar caterinca. Urcarea pe „Poiana” parea infinita si timpul scurs de la start pana la primul viraj era de-o seama cu eternitatea. Iar celor care o sa dati vina pe Cristi pentru impresiile mele le recomand sa arunce o privire pe timpul de la coborare.
(Primul start) x2
Sunt convins ca toti oamenii care sunt pusi in fata implinirii visului au o portie buna de emotii inainte de incepe. Pana la urma e si normal. In cazul subsemnatului emotiile au fost alimentate de vremea potrivnica (vezi zapada de la shakedown) si de evacuarea zgomotoasa a masinii. Un singur gand aveam in cap: „sa nu cumva sa gresesc, ca-mi bag picioarele”.
Cumva, poate pentru faptul ca-s ardelean, la mine toata treaba cu emotiile primului start s-a intamplat de doua ori. La Transilvania Rally, etapa de casa cum ar veni, am schimbat pilotul si masina de concurs. Here we go again: „Voicule, nu te pierzi ca jar mananci!” rasuna in mintea mea la start. Nu m-am pierdut, dar am avut un mic offset in dictare. Noroc cu Doru c-a fost intelegator. Faptul ca obiectivul nostru era doar sa ne bucuram de raliu a ajutat la lipsa certurilor conjugale pentru ca treaba cu offsetul n-a fost un eveniment singular: „oricand e loc de mai rau”. Din cauza programului porno al raliului, sambata pe PS Belis m-a prins oboseala. Cred ca evolutia mea de pe speciala asta a fost cea mai proasta din primul sezon.
Daca ar fi sa fac un clasament al probelor pe care ne-am simtit cel mai bine, cu siguranta Tarnita in configuratia de anul trecut („la vale”) e pe primul loc. Poate pentru ca am fost acolo cu dictarea, poate pentru ca am mers ca inecatii, dar pentru mine aceasta este speciala de suflet din sezonul 2018.
*ca sugestie pentru anul viitor, ar fi pont sa fim anuntati in CO ca superspeciala se intrerupe pentru premierea podiumului clasamentului general, nu sa fim opriti la start.
Primul abandon tehnic: catharsis
Dupa evolutia mirifica de la Cluj (daca nu ne lauda nimeni, macar sa ne laudam noi), pentru echipajul 54 a venit randul asfaltului de la Harghita. Facem recunoasterile, iar eu sunt surprins de frumusetea probelor. Abia asteptam sa luam startul pe Lueta. Facem cateva treceri pe shakedown sa ne reintram in forma, fie cerc ori patrat. Totul OK. Prima speciala din program (Bucin) era cea mai lunga din concurs si anume 28.95 kilometri. Mno, noi voiam sa ajungem pe Lueta, speciala care avea loc in a doua zi de concurs, dar Suzi a avut alte planuri pentru noi. Dupa vreo 7-8 km i-a venit ganduri de maritis asa ca si-a scos trena. Pentru ca e greu cu matasea la raliu, a ales fum in schimb. „Nu ne oprim, nu abandonam!” zicea Doru cand eu ii raportam situatia din habitaclu; deja abia ne vedeam intre noi de la fumul din masina. Mergand noi asa festiv cu fum alb dupa noi inca vreo 8 km, motorul caleaza. Oprim, Doru apasa butonul OK si iese sa deschida capota, iar eu fug cu semnul OK in maini; pe mine nu ma deranja focul de sub capota. Stinge Doru focul, montez si triunghiul reflectorizant intre timp, pana ne ajung cei care au luat startul dupa noi. Ramasi spectatori, pe virajul de stanga de la finalul liniei drepte unde oprisem noi, suntem martorii a inca trei iesiri in decor. Macar aveam cu cine schimba o vorba pana venea masina de deschidere si puteam urca masina pe platforma. Predau carnetul, this is it.
Ajungem in service si mecanicii ne dau verdictul: se pare ca motorul ajunsese la criza varstei mijlocii si si-a facut doua piercinguri de dimensiunea unui pumn de copil. Uleiul din el s-a scurs si s-a aprins, de acolo si nevoia folosirii extinctorului. Ne deschidem o bere si concluzionam: das ist Motorsport.
In sfarsit pe macadam: „aaaaaloooooooo, maica, MALU?!”
Omul gospodar isi face iarna car si vara sanie. Pe principiul acesta am fost si noi, mergand la Iasi cu un Hilux modificat pentru deszapezire. O fotografie cat o mie de cuvinte mai jos.
Fac si eu cunostinta cu macadamul la recunoasteri. Imi place. Trecem o data pe shakedown: incepe sa imi placa si mai mult.
Gata cu distractia, incepe concursul. Pe prima trecere pe Cioca Boca suntem pansati. Posibil sa avem inca impresia ca trebuie sa deszapezim ceva. Crestem putin rimtul pe Madarjac si pe a doua trecere pe Cioca Boca. La a doua trecere pe Madarjac, Suzi ne da o provocare pe o portiune de viteza, hai s-o numim „Three-wheels Challenge”. Roata stanga-fata aproape ne paraseste, cu noroc nu iesim de pe drum la taiat copaci si ne oprim pe sant. Parafrazand un clip faimos de pe youtube-ul romanesc: „maaaaaalu, maica!”. Dupa Harghita aveam antrenament: apasat OK, iesit repede din masina, analizat dauna si alergat cu semnul OK. Cu toata aventura asta, uitam sa oprim sistemul de comunicatie. Cu chiu cu vai urcam masina pe platforma pe o bezna totala, ajungem in Iasi, iar eu fac pasii pentru a putea lua startul a doua zi in Super Rally, asta daca se poate face ceva cu Suzi. Oare v-am zis ca avem o echipa de super-mecanici? Daca nu, aflati acum: dimineata masina era buna de start. Vazand ca noi am uitat comunicatia pornita, unul din ei a oprit-o cand a dus masina in parcul inchis.
Ajungem la startul PS6 Paun. „Dreapta X in stanga Y”, atat a auzit Doru din ce i-am dictat eu pe toate cele trei probe din prima bucla a zilei. Se pare ca bateria de la sistemul de comunicatie se descarcase, iar din greseala mea nu mai aveam una de rezerva. Doar ce o schimbasem in ziua precedenta. Au urmat cele mai grele trei probe pentru mine. Gesticuland directia si gradul virajelor, mi-am dat seama ca omul ar trebui sa fie dotat cu sase degete la mana, nu cu cinci. La unele viraje mai stranse ii acopeream campul vizual cu mana si Doru imi dadea peste ea, pentru ca daca tot nu aude, macar sa vada ceva. De rasul curcilor.
Tot pe bucla fara sunet m-am bucurat si de prima saritura adevarata cu masina. „Pentru asta am venit la Iasi”, imi ziceam eu in timp ce nu-mi mai simteam mana stanga de la indicat 34 km de probe speciale.
A doua bucla a zilei trece fara probleme si ajungem cu bine la sosire.
Raliu Sibiului: trei zile de trezit dis-de-dimineata
Sa nu judecam raliul doar dupa progam, zic inainte sa plecam. Facem recunoasterile cu o masina demna de complet altceva, nu de recce. Totusi, degeaba vii cu E43 AMG cand in fata ta ai tot la recunoasteri un AMG GT-R. Saracie pe la noi prin campionat 🙂 . Dupa recunoasteri se aprind doua discutii, una legata de asfaltarea PS Paltinis joi, dupa ce majoritatea ne-am facut turele de recunoasteri pe acolo. Se emite un buletin si se anunta ca se pot reface recunoasterile acolo. A doua discutie aprinsa a fost legata o proba speciala unde drumul era decopertat pe cateva portiuni. Sa fim seriosi, nu-i ideal, dar toata lumea trece pe acolo. Daca se trece cu 911, poti trece linistit si cu Sandero.
Prima zi, shakedown, totul bine pentru mine, pentru Doru mai putin: directia asistata electric facea figuri (oh, ironie, snap). Trecem peste ca un buldozerist adevarat, Doru incepand sa isi lucreze bratele. Urcam pe PS1 (n-are rost sa zic Transfagarasan daca e doar partea de jos, asa-i?!) totul ok, mai putini gaini decat am crezut. La coborare ne-a mai crescut nivelul de cotcodac, dar s-a pastrat in parametri normali. In sfarsit aveam lumini pregatite pentru cele doua probe de noapte. Nice! Pacat ca intrerupatorul nu functiona. No problemo, le leaga Mihai „pe direct”, la limita cat sa nu intarziem la iesirea din service si hop la drum. Bineinteles c-am orbit pe toata lumea pe drumul de legatura, dar priviti partea buna: avem carne si pentru Craciun. Prima coborare a fost fara evenimente si fara ritm din partea mea. A doua a fost mai bine un kilometru sau doi pana cand lampa de citit s-a oprit. Noroc cu plafoniera. Pentru ca asa-i in tenis, lampa si-a revenit cand am sosit in stop. Ajungem in service, parc inchis, somn.
A doua zi incepem cu un schimb de planetara record si plecam pe prima bucla cu sperante. Pierdem destul, dar asa e cand nu-ti smulgi penele. I-am dat si eu emotii lui Doru cand am uitat sa-i dictez „un 3” dupa o sectiune de „5 si 6”. Pe a doua bucla pierdem si mai mult, csf. Cotcodac! La fel, service, parc inchis, somn.
Duminica urcam pe Paltinis cu o Suzi obosita, avand timp sa jucam carti pe prea multe portiuni. N-au prea fost greseli, vazandu-se asta si pe timp. La coborare „supersofturile” noastre se plang de prea multa caldura si nu mai vor sa ne tina pe drum. Nu-i bai, ajungem la sosire. In sfarsit ajungem la superspeciala, nici nu mai tineam minte de cand n-am mai fost la una, desi la raliuri mai fusesem. Ne distram, o purtam pe Suzi ba in trei roti, ba putin de-a latul si terminam cu zambetul pe buze.
C’est fini!
Aici la final, niste multumiri din partea mea sunt necesare, dar nu cred ca si suficiente: Doru pentru curajul sa ia in dreapta un debutant, Andrei pentru curs si „recomandarea” spre Doru, Cristi si Radu pentru primul raliu, echipei Danny Ungur Racing si celorlalti apropiati sau nu care mi-au suportat povestile de la raliu. Si mecanicii trebuie pomeniti pentru ca prea le-am dat de lucru. Sa nu uitam sponsorii pentru masinile de recce.
Sezonul 2019 o sa inceapa pentru noi odata cu Raliul Aradului. Anul acesta avem alaturi un partener nou si anume La Castel Iasi. Pentru reactii la cald si alte noutati ne puteti urmari pe social media: facebook.com/horatiuv sau instagram.com/vhoratiu.