Dacă ești tânăr și ai un vis, trebuie să crezi cu tărie că-l poți îndeplini și să muncești pentru el. Matei Ghiban este un junior din Pitești care și-a dorit din copilărie să fie pilot. După multiple experiențe care i-au trezit apetitul pentru motorsport, tânărul a debutat în karting, ca mai apoi să concureze în Campionatul Național de Slalom Paralel, unde a devenit de două ori vicecampion în categoria juniorilor.
Cum Matei a debutat la Raliul Maramureșului în Rally2, l-am provocat pe pilot să ne povestească experiența sa la primul raliu din carieră, emoțiile pe care le-a trăit la start, dar și dificultățile de care s-a lovit în timpul pregătirilor. A ieșit un blog post în care Ghiban ne-a detaliat progresul său în motorsport, dar mai ales o învățătură pentru toți tinerii: să își urmeze visul.
Blog Post-ul scris de Matei Ghiban:
Înainte de toate, pentru că am început să scriu aceste rânduri chiar pe 1 Iunie, sper ca ele să fie pentru toți juniorii pasionați de motorsport o doză de curaj în a-și urma visul.
Debutul meu de la Raliul Maramureșului a început când aveam doi ani: mă plimbam cu mama pe trotuar, iar ea îmi arata mașinile parcate și mă întreba „Asta ce-i?”. În limba mea de atunci, Renault era Noro, Volkswagen era Fongan și așa mai departe, însă le recunoșteam aproape pe toate. Asta probabil și pentru că tata, la fiecare final de săptămână când ajungea acasă, îmi aducea câte o machetuță de mașină.
La 4 ani am avut primul contact cu o mașină de curse adevărată. Era un Logan Cup parcat lângă o spalatorie auto a cărui proprietar era un pilot. Văzându-mă fascinat de Loganul de curse, Cristi Turbatu (căci despre el este vorba) m-a urcat înăuntru, apoi a adus o casca și mi-a pus-o pe cap. În acea zi m-am virusat iremediabil și tot atunci a început „paradoxul” dintre mine si Logan, pentru că toată experiența mea în motorsport este legată de acestă mașină.
Deși pasiunea mea pentru mașini și curse era evidentă, în același an tata m-a dat la tenis si timp de șase ani am practicat acest sport. Așa am pierdut orice contact cu automobilismul si lumea curselor. Totuși, modul meu preferat de a ține racheta în mână era de ramă, ca și cum ar fi fost un volan.
La 10 ani am mers întâmplător la un eveniment Logan Fan Club la Mioveni și am ajuns cumva sub cortul lui Bogdan Rusea, care avea atunci un superb Logan negru, pregatit pentru viteză în coastă. Bogdan m-a urcat pentru a doua oară într-o mașină de curse, iar eu, încurajat de atenția acordată, am devenit fanul lui și am început să merg după el la etapele de viteză în coastă. Acolo i-am cunoscut apoi pe Lucian Răduț și pe Costi Stratnic, iar cei trei (Bogdan, Luci si Costi) m-au tot băgat în seamă până când în mintea mea a devenit clar că trebuie să ajung ca ei, să fiu pilot.
În cele din urmă părinții mei au înțeles care este adevăratul meu vis, am renunțat la tenis și în toamnă m-am înscris la karting, la Palatul Copiilor. Făceam astfel primul pas în lumea mea, lumea curselor, o lume în care aveam sa-mi petrec urmatorii trei ani, ca pilot de karting în Campionatul Național de Karting Școlar.
La 13 ani am pus frână. Kartul devenise prea mic, bugetul prea mare și în plus urma examenul de evaluare națională. Am înlocuit volanul cu cartea. La 16 ani, după trei ani de „condus” cartea, în apropierea examenului, tata mi-a promis că dacă intru la top trei licee din Pitești mă ajută să mă apuc din nou de pilotaj. Eu mi-am făcut treaba, am intrat la cel mai bun liceu din Pitești, iar tata avea de ținut o promisiune.
Trecerea de la karting la Slalom Paralel
Așa am ajuns la școala de pilotaj a lui Vali Porcișteanu. După o zi de curs pe asfalt, printre jaloane, Vali a avut inspirația să mă ducă a doua zi pe macadam. Deși habar n-aveam ce-i ala macadam, mă simțeam ca peștele în apa. La sfârșitul cursului Vali mi-a apus ca ar trebui să merg pe macadam, în Campionaul Național de Slalom Paralel de la Sibiu. Ca sa-l convingă pe tata să mă lase, lui Vali i-a venit ideea sa-l pună o tură în dreapta mea. Cred că a fost cea mai convingătoare tură din viața mea, pentru că în următoarea săptămână debutam în lumea curselor auto pe macadamul de la Sibiu, cu Vali în dreapta, pe un Logan închiriat. La finalul acelei zile urcam pentru prima dată în carieră pe podium. Și tot la finalul acelei zile mai câștigam ceva, foarte important – șansa de a-l avea mereu pe Vali în dreapta mea, atât la propriu, cât și la figurat. La următoarea etapă aveam deja propria mașina de curse – un Logan Cup cumpărat pe credit – iar la finalul sezonului 2019 deveneam Vicecampion la juniori. Am repetat rezultatul și în sezonul 2020 în aceeași formulă, cu teacher Vali în dreapta, însă 2020 avea să fie și finalul meu la slalom paralel, pentru că marea mea dorință era ca în anul următor să merg mai departe, în Campionatul Național de Rally2. Aveam însă o problemă, încă nu aveam permis de conducere.
După ce am împlinit 18 ani (februarie 2021), nu știu câte planete s-au aliniat pentru mine. Am fost programat foarte repede pentru examenul de permis, iar partenerii mei din 2020 – Dacia Finance și Flamicom – au decis să mă susțină să debutez în Rally2. Doar că lucrurile aveau să fie simple doar până aici. Nu aveam copilot, nu aveam scaune cu omologare valabilă pentru Rally2, mașina nu era pregătită, nu aveam asitență de competiție, pe scurt nimic nu era gata pentru debutul meu la Baia Mare și chiar dacă îmi doream foarte mult să ajung acolo, părea imposibil.
Pregătirile pentru debutul la raliu și emoțiile startului
Într-o zi, Vali mi-a spus – „Hai odată, că trec raliurile”. Atunci s-a pus în mișcare lumea noastră, lumea curselor. Dintr-o poveste de acum 30 de ani a apărut copilotul meu, Octavian Bostan. Paul Popa mi-a dat jantele lui, Vali mi-a dat scaune omologate și suspensia de asfalt, Adi Grigore mi-a dat casca, Vali Popa și Mihai Bratu s-au pus pe aliniat mașina, iar Dănuț Delcă a renunțat la week-end ca să meargă cu mine mecanic de asistență. Cu toate astea, joi când am plecat spre recunoașteri la Baia Mare mașina era încă în Pitești, nu era gata, iar verificarile tehnice erau programate a doua zi la 18:09. Nu știu cum au făcut cei rămași acasă, dar a doua zi dimineață Loganul meu era încărcat în caravana de asistența Vali Porcișteanu Racing și pleca la Baia Mare. Cu doar câteva minute înainte de ora programată pentru verificările tehnice, caravana VPR intra în parcul service și descărca mașina direct în locul de verificare.
Așa am ajuns la primul raliu, Raliul Maramureșului, care a reprezentat pentru mine sfârșitul unei lungi așteptări. Cum a fost? O să răspund mai scurt, pentru că m-am lungit deja destul de mult cu prima parte.
Cel mai emoționant moment a fost când am lipit stickerele cu numărul de recunoașteri pe mașina de stradă. Atunci am realizat că eu chiar am ajuns la raliu. La recunoașteri, deși mă așteptam ca prima dictare să fie praf și fără logică, mergând cu viteza regulamentară de frica amenzilor FRAS, am reușit totuși să legăm corect prima dictare, cu ajutorul lui Octavian.
Surprinzător, chiar și pentru mine, a fost că nu am mai avut deloc emoții, simțind însă destul de intens dorința de a merge cât mai bine la primul meu raliu. Nici măcar când am avut micul incident nu am avut emoții.
Ce incident? La a doua buclă pe proba Gutin, într-un viraj de “dreapta 3 agață”, m-am entuziasmat cam mult, am atacat rigola de scurgere prea tare și pe ieșire mașina a început să gliseze către glisieră. Am salvat cât am putut, dar tot am avut impact. Neștiind cât de grav a fost, fiind si primul meu impact, am început să urmăresc privirile spectatorilor de pe margine, încercând sa imi dau seama de gravitate din privirile lor. Văzând că toți ma încurajează să merg cât mai tare, am înțeles că nu este nimic grav și am pus gazul jos maxim. La sfârșitul probei am constatat că atinsesem doar puțin glisiera cu stânga spate (un fel de „kiss the wall”), daunele fiind minore.
Cea mai mare frică mi-a fost de controlul orar. Tot timpul mi-a fost teamă ca o sa pierd progres din cauză ca pe etapele de legătură nu mă puteam abține să nu merg mai încet pentru a admira peisajele Maramureșului. În primul control orar am ajuns cu doar 2 minute înainte de minutul nostru, ceea ce m-a panicat foarte tare înainte de start.
Încântat și surprins în același timp am fost de succesul Loganului la public. Am auzit de multe ori în parcul service și pe margine „Uite Loganul!” sau „Uite o Dacie”. Nu mă așteptam la asta având în vederea ce mașini de concurs erau prezente. Poate și pentru faptul ca am fost singurul concurent cu o Dacia Logan a făcut publicul să aibă acesta reacție de suprindere și de încântare.
Un moment inedit pentru mine, care mi-a dat încredere, a fost în primul control orar (CO). Pixi era în CO cu mascota FRAS în mână. Simțind cât de important este acel moment pentru mine, mi-a pus mascota în mașină și mi-a spus – „Ia-o. Și să mi-o aduci înapoi.”
Lucrul de care nu am fost conștient la Baia Mare și pe care l-am realizat abia la câteva zile după încheierea raliului este că eu de fapt am debutat datorită lui Vali Porcișteanu, în scaunul lui Vali Porcisteanu. A fost o întâmplare, sau poate nu. Cine știe? Dacă ar fi fost pe macadam, era și mai și. 🙂
La final vreau să spun ceea ce simt acum. La Baia Mare nu am câștigat nicio cupă, dar am câștigat un raliu. Raliul dintre a avea și a visa. Vă las pe voi, cititorii, să ghiciți cine a câștigat.
Mulțumesc RallyMax pentru propunerea de a-mi împărtași experiența de până acum cu cititorilor tăi. Așa cum am spus la început, sper ca povestea debutului meu să dea juniorilor din motorsport curajul de a-și urma visul, chiar dacă uneori pare imposibil.
Mulțumesc tuturor celor care au făcut orice, fie ei scriși sau nescriși în rândurile de mai sus, ca eu să pot împartăși acestă experiență.
Să ne vedem cu bine la Raliul Argeșului, raliul meu de casă. Apoi … mai vedem.
Un text de Matei Ghiban.